tudorduică-transsylvanica.ro

Homo psychoanaliticus transsylvanicus

Homo psychoanaliticus transsylvanicus – aşa se autodefineşte Tudor Duică pe Facebook. Urmăresc de mult şi cu admiraţie activitatea acestui om care e un transilvan adevărat: nu urăşte pe nimeni, iubeşte Transilvania.

 

„Am aşa un gust amar în gură, după ce am mai văzut vreo 50 de clădiri istorice şi biserici medievale, aproape distruse… Şi cred că nu neapărat lipsa banilor e marea problemă a românilor. Ci lipsa unor valori fundamentale, distruse în timp: atitudinea faţă de muncă, preţuirea valorilor create de străbunii noştri, cultura civică, etc. Nu e de mirare că s-a ajuns aici, am trecut prin schizofrenia bolşevică, care a dus la dedublarea personalităţii a milioane de români, prin naţionalismul ortodoxo-protocronist al lui Ceauşescu, prin subcultura manelistă şi balcanizantă, care a transformat majoritatea populaţiei în persoane umane, dar care cu greu mai pot fi numiţi oameni, fiindcă nu mai au identitate, personalitate, nu mai ştiu gândi singuri, ci doar cu ajutorul propagandei politice de pe ecranul televizorului…”

Postarea asta a pus-o astăzi pe la unu şi treizecişişapte, deci în plină după-amiază de duminică cînd ar trebui să se bucure de ciorba şi şniţelul lui.

Şi cred că are dreptate: lipsa banilor e mereu mai mult o scuză decît o realitate gîndită pînă la capăt. Desigur, scuzele nu trebuie gîndite deloc. Naţionalismul desuet, bolşevismul, evul manelesc — tot atîtea scuze pentru a nu face nimic, viziuni asupra lumii care te îndeamnă să nu ai viziune.

Să nu te simţi responsabil pentru nimic: în ceauşism oricum n-aveai nici un drept, în manelism nu ai nici un ban (deşi Kauflandul, Iulius Mallul, Polusul şi celelalte sunt pline, şi nu pîine cumpără lumea, şi nu puţine sunt familiile cu două maşini cu acte în regulă); naţionalismul latră despre sasul lacom, despre bozgorul grof, despre românul mămăligă în loc să lucreze.

Naţionalismul vorbeşte despre Marea Unire, despre Viena, despre Trianon, o consideră pe Edit Miklós româncă, pe rromi de la Paris şi de aiurea — rromi, sau mai bine ţigani; îi arde de etichete, nu de analize, adică de muncă.

Eu cred totuşi în Tudor Duică şi în oamenii asemeni lui, oameni la locul lor care nu economisesc niciun efort cînd e vorba despre pasiunea lor; oameni care au o pasiune care îi duce în sus, nu una care rîvneşte la maşini ultimul răcnet şi la drepturi fără obligaţii şi mai ales, vai, fără responsabilităţi.

Clădirile şi bisericile alea nu ne-au fost lăsate de oameni care stau în birt în timp ce pompierii lucrează la dig, nici de oameni care au bombănit tot timpul, ci de oameni care au simţit un petec de pămînt al lor nu în sensul că le aparţine ci în sensul că nu le poate fi indiferent ce se clădeşte pe el. Dar nici ceauşismul, nici naţionalismul, nici manelismul nu au ştiut nicio clipă ce înseamnă să fii demn; au făcut totul ca infantilismul să fie cît mai răspîndit. Excepţiile se cuvin admirate. Cred că bisericile în cauză nu pot fi renovate numai cu bani.

Demény Péter

sursa,

adevarul.ro/cultura/spiritualitate/gustul-amar-lipsei-demnitate-despre-tara-infantila-1_54c50d11448e03c0fdf23b0c/index.html

Lasă un răspuns

Your email address will not be published / Required fields are marked *

%d blogeri au apreciat: