12 mai 1703: Începe Răscoala lui Rákóczi sau Războiul Curuților

În 12 mai 1703, începe Răscoala lui Rákóczi sau Războiul Curuților, în maghiară A Rákóczi-szabadságharc, în germană Der Aufstand von Franz II. Rákóczi, sau Kuruzenkrieg, uneori şi Freiheitskampf von Franz II. Rákóczi, prin publicarea Manifestului de la Brezán (A breznai kiáltvány), în ucraineană Бережани, poloneză Brzeżany, atunci în Polonia, azi în Ucraina.

În proclamaţia din 12 mai 1703, Rákóczi şi Bercsényi Miklós, chemau la arme împotriva stăpânirii străine pe toţi, pe nobili, dar şi pe nenobili, promiţând tuturor celor care vor lua armele, scutire de dări şi de slujbe iobăgeşti.

Rákóczi Ferenc/Francisc Rákóczi/Franz Rákóczi, era unul din cei mai mari latifundiari din răsăritul Europei.

Totuşi, ostilitatea faţă de Habsburgi era atât de generală, încât el a putut strânge pentru un moment sub steagurile sale, în regiunile unde a izbucnit răscoala, oameni de toate neamurile şi din toate clasele sociale: unguri, ruteni, slovaci, români şi alţii, iobăgime, oameni liberi, orăşenime, nobilime de rând şi, în parte, chiar nobilime mare, lărgind acţiunea la un mare război de eliberare de sub stăpânirea habsburgică.

Românii din Transilvania şi părţile ungureşti, au luat parte şi ei masiv la răscoală, iobagi, libertini, micile categorii militare, mica nobilime.

Din Maramureş, Sătmar, Bihor, Arad şi până la graniţa de răsărit a Transilvaniei, cetele de răsculaţi, unităţile curuţeşti sunt înţesate cu români, cu soldaţi mai ales, dar şi cu subofiţeri, sau chiar cu comandanţi de cete sau de unităţi militare mai mari.

În Bihor, printre primii care trecură de partea curuţilor a fost colonelul imperial Marcu Haţeganu.

În Maramureş, au luptat în rândurile curuţilor iobăgimea, nobilimea mică. Comandanţi români de cete sau de unităţi, se ridică în regiunile Sătmar, Oaş, Chioar, Baia Mare, Sălaj sau chiar în comitatul Szabolcs.

 

În jurul Băii Mari au luptat cetele haiducului Gligor Pintea, supranumit popular Pintea Viteazul. El a căzut în faţa Băii Mari în momentul când haiducii săi, alături de curuţi, provocaseră predarea oraşului. Mulţi români apar pe Someş, în jurul Clujului: aici se făcu cunoscut mai ales căpitanul Ciurilă.

În comitatul Turzii se remarcă Nichita Balica, căpitanul care-şi făcuse cetate din Cheile Turzii; în Mureş şi Odorhei căpitanul Vasile Negru; în Ţara Bârsei şi Trei Scaune căpitanul Bucur Câmpean. În jurul Albei-Iulii se remarcă regimentul lui Ştefan Sudriceanu; în jurul Aradului, regimentul colonelului Farcaş Dragul sau Drăgulea. Acesta a luptat în mai multe părţi şi l-a urmat pe Rákóczi şi în Polonia. Şi mulţi alţii.

Cetele curuţilor însă sunt, în genere, amestecate. Mai ales în rândurile celor de jos se crease o întinsă frăţie de arme, lăsând urme chiar în literatură, în muzica populară, în cântece, în dansuri.

Curuţii sunt în bune raporturi şi cu Ţara Românească şi Moldova. Acolo se refugiază adesea după insuccese, acolo se pregătesc de noi acţiuni, acolo îşi adăpostesc de primejdie familiile cei mai aproape de graniţe.

 

Rákóczi însuşi e în bune raporturi cu Ţara Românească şi cu Moldova, caută să câştige pe domnii români, mai ales pe Constantin Brâncoveanu pentru lupta sa, să-i atragă în cercul de alianţe antihabsburgice.

Ca o paranteză, pe lângă împăratul Petru cel Mare, Rákóczi se servea de David Corbea, originar din Șcheii Braşovului, acelaşi care îl servise şi pe Constantin Brâncoveanu, devenit consilier aulic în serviciul statului rus.