tudorduică-transsylvanica.ro

Despre Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

Motto,
„Prin bulgari… am fost despărţiţi de Biserica romană, de la dânşii am primit limba slavonă în Biserică şi stat…Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei.”

Dimitrie Onciul

 

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică (BRU), este o Biserică de rit răsăritean, aflată în deplină comuniune cu Scaunul Romei. Din punct de vedere canonic, BRU este o Biserică Arhiepiscopală Majoră, rang apropiat de Biserica Patriarhală.

În structura ei intră Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş(care este cea mai mare, atât ca suprafață cât și ca număr de credincioși incluzând tot restul teritoriului României, din afare celorlalte patru eparhii, inclusiv Bucureștiul), care are alte patru Eparhii sufragane, respectiv Eparhia de Oradea Mare, Eparhia de Cluj-Gherla, Eparhia de Lugoj și Eparhia de Maramureș.

În anul  1700 a avut loc unirea Bisericii româneşti din Principatul Transilvaniei cu Biserica Romei. În data de  18 mai 1721, prin bula Rationi Congruit, a fost înfiinţată canonic Eparhia Făgăraşului. În 26 noiembrie 1853, prin bula Ecclesiam Christi, Papa Pius al IX-lea a restaurat Mitropolia de Alba-Iulia şi Făgăraş, înfiinţând şi două Eparhii noi (de Gherla şi de Lugoj). Eparhia de Făgăraş a fost ridicată la rangul de Arhieparhie, devenind Arhieparhia de Alba-Iulia şi Făgăraş.

În părțile ungurene, românii au îmbrăţişat Unirea cu Biserica Romei cu 11 ani mai devreme decât cei din Transilvania istorică(1689), intrând pentru început sub jurisdicţia spirituală a Vicarului Apostolic de Muncaci, fiind apoi preluaţi de Episcopia romano-catolică de Oradea care a constituit pentru aceştia un vicariat.

În 16 iunie 1777,  prin bula „Indefessum”, Papa Pius al VI-lea înfiinţa a doua episcopie greco-catolică românească sub titulatura „Episcopatum Graeco-Catholicum unitum Magno-Varadiensem” arondată, până în anul 1853, Arhiepiscopiei romano-catolice de Strigoniu.

 

După 1700 au început să apară primele comunităţi greco-catolice şi în regiunea Banatului. Numărul lor a crescut puternic între anii 1831-1851, astfel încât s-a simţit nevoia înfiinţării unei Eparhii în Banat. O dată cu restaurarea Mitropoliei cu sediul la Blaj, prin bula Apostolicum Ministerium din 26 noiembrie 1853, se înfiinţa Eparhia de Lugoj, precum și noua Eparhie de Gherla, viitoarea Eparhie de Cluj-Gherla.

Am lăsat la urmă Maramureșul, din motive obiective, după cum veți observa imediat. În data de 20 iunie 1775, în cuprinsul unui memoriu, trimis împărătesei MariaTereza, s-a propus ca, pe lângă Eparhia de Oradea Mare să mai fie creată una în „Maramureş sau la Bistriţa, în Transilvania”.

Prin intermediul ierarhilor greco-catolici orădeni (în special Ignatie Darabant, iar mai apoi prin Samuil Vulcan şi Vasile Erdely) se discută la Viena despre înfiinţarea unei eparhii cu sediul la Baia Mare/Nagybánya/Neustadt, care să cuprindă credincioşii români uniţi din comitatele Maramureşului, Sătmarului, Solnocului de Mijloc şi districtului Chioar, ce aparțineau canonic de Eparhia ruteană din Ujgorod. Din diferite cauze, politice sau eclesiastice, proiectul nu va fi dus la îndeplinire.

Abia cu ocazia încheierii Concordatului dintre Vatican şi Regatul României, soluţionat prin Bula papală SOLLEMNI CONVENTIONE din 5 iunie 1930, se înfiinţează, finalmente, Eparhia de Maramureş, cu sediul la Baia Mare.

În Statele Unite ale Americii mai există și Dieceza de Canton, iar în București există o Episcopie Greco-Catolică, numită Sfântul Vasile cel Mare. În București există cca 15-20.000 de greco-catolici.

Revenind puțin mai înainte de unirea propriu zisă, ajungem la Rezoluţia imperială din 9 aprilie 1693, când împăratul Leopold I a emis Diploma suppletorium de negotiis religionis, care asigură celor patru confesiuni recepte, deci în egală măsură şi catolicilor(care aveau un statut foarte prost, după trecerea maghiarilor și sașilor la calvinism și luteranism), liberul exerciţiu al cultului şi respectarea tuturor drepturilor, libertăţilor şi privilegiilor de care se bucură şi celelalte confesiuni recunoscute oficial.

Tot atunci, s-a decis acordarea cultului catolic a bisericii reformate şi a colegiului unitarian din Cluj/Kolozsvár/Klausenburg, a bisericii catedrale din Alba Iulia/Gyulafehérvár/Weißenburg şi cumpărarea domeniului Cluj-Mănăştur/Kolozsmonostor/Appesdorf, ce va fi utilizat pentru nevoile lor şcolare, iar în fruntea Bisericii catolice din Transilvania a fost numit un vicar apostolic, înzestrat cu toate puterile unui episcop.  Mai mult, în 10 ianuarie 1696 acest vicar este numit episcop.

În 23 august 1692 a apărut importanta diplomă a împăratului Leopold I, care stabileşte scutirile şi drepturile preoţilor ruteni care s-au unit sau se vor uni cu Roma.

Ca urmare și unii dintre români, mai ales din părţile Sătmarului, Băii Mari, Crasnei, Chioarului, urmând exemplul rutenilor, au aderat şi ei la unire, preoţii lor recunoscând jurisdicţia episcopului greco-catolic al rutenilor, de Camillis.

 

În Transilvania s-au implicat plenar iezuiții…Ei cereau ca punctele dogmatice care vor trebui să fie respectate să fie cele fixate prin sinodul de la Florenţa, din anul 1439:

primatul papal,
purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul-Filioque,
existenţa Purgatoriului şi
valabilitatea pâinii nedospite, a azimei, ca materie a Euharistiei.

Discuţiile purtate de către iezuitul Ladislau Bárányi, paroh în Alba Iulia, cu conducătorii Bisericii româneşti în frunte cu vlădica Teofil, au început încă din anul 1693, în secret, pentru a nu afla calvinii care conduceau, prin intermediul unui superintendent numit de principele Transilvaniei, Biserica românească.

După patru ani de discuţii problema unirii a fost pusă public, la Sinodul din februarie 1697, la Alba Iulia. După stabilirea condiţiunilor bisericeşti, s-au discutat condiţiile politice: să se dea Bisericii şi preoţimii româneşti aceleaşi drepturi care le au catolicii şi să nu mai fie socotiţi toleraţi.

Apoi s-a stabilit ca hotărîrile luate să fie aduse la cunoştinţa împăratului şi a cardinalului Kolonich. În data 21 martie 1697, s-a redactat declaraţia prin care Biserica pravoslavnică românească din Transilvania se uneşte cu Biserica Romei:

„Noi Teofil cu mila lui Dumnezeu episcopul Bisericii româneşti din Ardeal şi din părţile Ţării ungureşti lui împreunate şi tot clerul aceleiaşi Biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine, cum că în trecuta lună din februarie când am avut săbor mare în Bălgrad cu o inimă am aşezat ca să ne întoarcem în sânul Maicii Biserici romano-catoliceşti şi iarăşi să ne unim cu ea, toate acele primindu-le şi crezându-le, care ea le primeşte, le mărturiseşte şi le crede. Şi mai întâi mărturisim acele patru puncte în care până acum ne-am împerecheat”. După încheiere, declaraţia este semnată de Teofil şi 12 protopopi.

Noul episcop, Athanasie Anghel, pentru a clarifica situaţia ambiguă a bisericii românești, aflată la cumpăna dintre calvinism și catolicism, a convocat Sinodul din 7 octombrie 1698, sinod întregit cu protopopii și preoţii parohiilor şi cu câte 2-3 fruntaşi din fiecare parohie(se pare că au fost 2.270 de participanți). Întregirea sinodului a fost făcută pentru a nu putea fi acuzaţi episcopul şi protopopii că ar făcut unirea singuri(oricum sunt acuzați de BOR)…

A fost o consultare fără precedent, până atunci, în unirile religioase. În urma acestei adeziuni s-a redactat declaraţia de unire din 7 octombrie 1698, semnată de episcopul Atanasie şi 38 protopopi districtuali.

CARTEA DE MĂRTURIE

„Noi mai jos scrişii, protopopii şi popii bisericilor româneşti dăm în ştire tuturor celor ce se cuvine, mai vârtos Ţării Ardealului. Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor căruia în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească şi ne mărturisim a fi mădulările acestei Biserici sfinte, catolicească a Romei prin această CARTE DE MĂRTURIE a noastră şi cu acelea privilegiuri voim să trăim cu care trăiesc mădularele şi popii acelei Biserici sfinte, precum înălţimea sa şi încoronatul craiul nostru în milostenia decretului înălţimii sale ne face părtaşi… 

S-a dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie„. După aceea cu un scris mai mărunt, dar de aceeaşi mână, continuă: „Însă întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele sfintei catoliceşti Biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechi şi pe cinstitul vlădicul nostru Atanasie până la moartea sfinţiei sale să n-aibă puterea a-l clăti din scaunul sfinţiei sale…”

După pecetea episcopului şi semnătura lui şi a celor 38 de protopopi se mai adaugă:„Şi aşa ne unim acei ce-s scrişi mai sus cum toată Legea noastră să stea pe loc. Iară de n-ar sta pe loc acele, nici aceste puncte să n-aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie cap şi nimeni să nu-l hărbutăluiască”.

bibliografie,

Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

link online,

Catolicism şi Ortodoxie românească

 

 

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published / Required fields are marked *

%d blogeri au apreciat: