Două uniri, Transilvania, o singură zi, 27 mai…

Două uniri ce au implicat Transilvania și, mai ales, locuitorii săi, o singură zi, 27 mai…

Prima, nu foarte lungă şi nu foarte fericită, fiindcă războaiele din anii 1598-1603, incursiunile de pradă purtate de trupele de mercenari ale lui Mihai Viteazul şi apoi de cele imperiale ale lui Giorgio Basta, au decimat populaţia a sute de sate transilvănene şi au produs pagube economice imense, tuturor etniilor din Ardeal, dar mai ales satelor săsești de pe Pământul Crăiesc.

Mihai Viteazul

Pentru noi, cei de azi, e foarte simplu să exultăm în faţa formidabilei „uniri”, fără să ne gândim la oamenii de rând şi la suferinţele îndurate de ei, în acel moment. Pentru transilvăneni, inclusiv pentru românii ardeleni, acei ani nu au fost unii de euforie, ci de groază. Dar asta nu se mai spune fiindcă ne strică mitul, născut din mințile unor istorici romantici.

Pentru cei care scriu istoria ca pe o epopee continuă, pentru clasa politică ce se foloește de această istorie contează doar eroii(cât mai sângeroși) și mai puțin suferința plebei. Adularea lor, folosirea lor ca simboluri naționaliste le-a adus enorme beneficii, în ultimii 150-175 de ani…

Domnitorul( apropos de atâta daco-românism pur, era de etnie grecească, cel puțin 50%) care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, între anii 1600-1601, cele trei principate, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. În acei ani, românii aveau nevoie de simboluri pentru a-și realiza dezideratele politice(miturile sunt necesare în istoria oricărui popor. Dar azi ? În 2018 ? Nu ar fi cazul să avem o perspectivă mai aproape de adevărul istoric ?).

O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la „Școala Ardeleană” . Cel care l-a „recreat”, în spiritul herderian-romantic al timpului, a fost Nicolae Bălcescu( de citit și Aaron Florian, istoric originar din Transilvania)…

Mihai a fost recunoscut de Dieta Transilvaniei doar ca şi guvernator imperial numit de împăratul Rudolf, dar, într-adevăr, a fost conducătorul de facto al Transilvaniei, din 1 noiembrie 1599.

Sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).

Zeci de sate româneşti sau ungureşti au fost jefuite, prima dată de armatele de mercenari ale lui Mihai, iar după 1601, de mercenarii imperiali ai lui Basta.

Toate acestea, pentru visele de mărire ale lui Mihai şi ale împăratului Rudolf. N-avea nicio treabă Mihai, cu ideea națională, cu Dacia sau cu mai știu eu ce invenție modernă. Totul era legat de poziție socială, de putere politică și militară, de avere…

A doua, a însemnat pierderea autonomiei Transilvaniei şi unirea ei la Ungaria, iarăşi un moment discutabil şi contradictoriu. Românii şi saşii ardeleni au acceptat cu noduri în gât această unire pe care au perceput-o ca pe un dictat al nobilimii, al aristocrației maghiare și o trădare a împăratului austriac.

Franz Joseph I

Şi nici secuii nu s-au simţit foarte bine, pierzându-și multe privilegii economice și de statut social…

Legea constituțională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei din Cluj/Kolozsvár/Klausenburg şi a guberniului, urmând ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în parlamentul din Budapesta, conform unui sistem electoral cenzitar.

Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligatia cenzitară, în vreme ce ţăranii aveau drept de participare la alegeri, numai dacă posedau o suprafaţă de pământ de cel puţin 70 de iugăre (în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 iugăre, discriminare evidentă).

Pe de altă parte, dezvoltarea economică, culturală, religioasă și educațională a ardelenilor, în perioada 1867-1914, a fost evidentă. În ciuda a numeroase impedimente de ordin politic și administrativ, națiunea română, la nivelul anilor 1890-1910 era perfect compatibilă cu națiunea maghiară și cea săsească.

„Maghiarizarea” românilor(spre deosebire de ruteni, șvabi, evrei sau armeni care, voluntar au decis să devină maghiari, din diverse motive, în special economice) a fost un real insucces al administrației maghiare. Scăderea procentului românilor din Transilvania de la cca 57-58% în 1867, la 53,8% în 1920 s-a datorat, în primul rând, emigrării în America, România sau alte state din Europa și nu maghiarizării.

Schimbarea unui nume, după regulile limbii maghiare nu au transformat niciodată un român în maghiar. Dovadă, sutele de nume de origine maghiară, purtate de o mare parte a ardelenilor români de azi.

27 Mai 1600: Mihai Viteazul devine „domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei”(asta învățăm noi la școală), realizând a doua unire politică a celor trei principate, după cea din 1595, realizată sub principele Sigismund de Báthory, în maghiară Báthory Zsigmond , în germană Sigismund Báthory.

27 mai 1867: Franz Joseph I, împăratul Austriei (1848-1916) a aprobat Legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria.

La 8 iunie 1867, la Buda, în Biserica Mátyás, Franz Joseph a fost încoronat și ca rege apostolic al Ungariei.