Universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum huius partis Transsylvaniae

În anul 1412, regele Sigismund de Luxemburg/Luxemburgi Zsigmond/Sigismund von Luxemburg a trimis o scrisoare papei Ioan al XXIII-lea, scrisă în limba latină. Textul acestei scrisori poate fi găsit în Colecţia Hurmuzaki, sau în Archiv de Vereins für Siebenbürgische Landeskunde/Arhiva Asociaţiei Pentru Cunoaşterea Patriei Transilvane.

În această scrisoare, regele scria şi despre numeroasele libertăţi acordate de regii Ungariei, nobililor maghiari, saşilor, secuilor şi vlahilor(românilor). Libertăţi care apar şi în 6 iulie 1437, în textul primului acord cu nobilii al răsculaţilor maghiaro-româno-saşi, într-un stil foarte interesant…”universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum huius partis Transsylvaniae”.

Adică în 1412 şi 1437, vlahii apar ca şi grup privilegiat, comunitate politică, participantă la exercitarea puterii.
Da, da, vlahii aceia ortodocşi, după peste 400 de ani de existenţă a regatului maghiar…

Diferenţa de nuanţă, dar esenţială, între cele două momente este că românii sunt consideraţi ca stare privilegiată alături de nobili, saşi şi secui, chiar de regele Ungariei, în scrisoarea din 1412, spre deosebire de tratatul din 1437, semnat la Cluj-Mănăştur, în maghiară Kolozsmonostor, în dialectul săsesc Appesdorf, în germană Abtsdorf, unde ţăranii maghiari şi români şi-au impus voinţa pentru o scurtă perioadă…

Aceste libertăţi nu sunt acordate de Sigismund, ci ele vin din vechime, de la vechii regi ai Ungariei(divi et katholici reges Hungariae).

Transilvania avea deci patru stări tradiţionale, mai mult sau mai puţin privilegiate. Doar una singură din ele îi reprezenta pe nobili şi anume pe nobilii maghiari, stare care avea să cuprindă treptat şi pe nobilii vlahi, saşi, slavi, mai ales după ce Transilvania a devenit principat.

Vlahii(românii), dezavantajaţi şi de apartenenţa la confesiunea ortodoxă, considerată schismatică într-un regat apostolic, iar mai apoi într-un principat cu 4 confesiuni recepte, unde ortodoxia era doar tolerată, şi-au pierdut treptat calitatea de stare(sau nu au reușit să desăvârşească complet evoluția lor), cel puţin până la unirea românilor ardeleni cu biserica Romei, de la 1700.

Au existat şi excepţii, în Maramureş, Chioar, Beiuş, Haţeg, Făgăraş şi Banatul Montan, unde românii erau net majoritari şi unde şi-au putut păstra, în anumite condiţii, privilegiile de stare.

Dar, cca 300-400 de ani, ei au avut această calitate, fără doar şi poate, la nivelul regatului maghiar şi al voievodatului Transilvaniei.

Ce este important de reținut: toată lupta politică dusă de români, începând din epoca modernă timpurie s-a dus pentru a obţine „reintrarea” în această, să-i zicem, „constituţie nescrisă a Transilvaniei”, care certifica un adevărat confederaţionism ardelean.

Foarte important de subliniat, pierderea statutului a avut loc doar la nivelul de vârf al statului medieval transilvănean, la nivel local vlahii/românii şi-au păstrat condiţia de „comunitate receptă”. Mărturie: toate acele sisteme consociaţionale locale, unde românii au participat ca grup, cu locuri rezervate în „consiliile locale” al vremii şi cu dreptul de alege primarul la alternanţă. Exemplele-s multe: oraşele Hunedoara, Haţeg, Făgăraş etc, dar și zeci de sate mixte…