17 mai, 1395. Lupta de la Rovine.

În 17 mai 1395, are loc Bătălia de la Rovine, între armatele vlaho-maghiare şi cele otomane, alături de care au luptat şi trupele vasale sârbeşti, bătălie terminată nedecis, cu mari pierderi în ambele tabere.
Surse româneşti consideră bătălia ca pe o victorie tactică a trupelor creştine, ceea ce este discutabil, după bătălie Mircea retrăgându-se în Transilvania.

Mircea cel Bătrân.

Locul luptei este disputat de istorici, Rovine fiind situat în Oltenia, pe Argeș sau pe Ialomiţa.

Acțiunile lui Mircea cel Bătrân în spațiul balcanic controlat de otomani, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei și cu emirii anatolieni – care primejduiau poziția otomană, încă nesigură pe teritoriul european – l-au făcut pe Baiazid să întreprindă o expediție personală de cucerire a Țării Transalpine(Valahia, Ungro-Vlahia), în primăvara lui 1395.

Pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân și regele Luxemburgi Zsigmond/Sigismund de Luxemburg au încheiat, la Brașov/Kronstadt/Brassó, un tratat de cooperare militară antiotomană. Mircea cel Bătrân acceptă statutul de vasal al regelui Sigismund, în schimb, regele Ungariei recunoaşte dreptul lui Mircea cel Bătrân de a stăpâni două teritorii ce aparțineau coroanei maghiare: Banatul de Severin/Szörényi bánság/Severiner Banat si Ducatul de Făgăraş/Fogaras hercege/Fogarasch Herzogtum. Aceste teritorii au acum statutul de feude acordate lui Mircea. Cei doi monarhi îşi promit ajutor reciproc împotriva otomanilor.

Baiazid I

Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei. Cronicarul Laonic Chalcohondil scrie că, după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra.

După cronicile turcești lupta s-a dat pe râul Argeș, cu pierderi mari de ambele părți. În timpul nopții cadavrele soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras.

Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulțimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat și a fugit.

Victoria alianței vlaho-ungare, dacă o putem considera victorie, nu a fost una decisivă, Mircea cel Bătrân fiind nevoit să se refugieze în Transilvania și finalmente să recunoască suzeranitatea otomană.

Ștefan Lazarevici (în sârbă Stefan Lazarević, Стефан Лазаревић; 1374-19 iulie 1427) a fost un despot sârb. A fost fiul și urmașul cneazului Lazăr (în sârbă Knez Lazar, Кнез Лазар), care a murit în Bătălia de la Kosovo Polje de la 1389 împotriva otomanilor și a prințesei Milița (Милица) din partea ramurii subordonate casei de Nemanjici (Немањић).

În 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394, după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851.

Cu un an mai târziu, Haşdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mănăstirea Hilandar și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395. Observația lui Haşdeu a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mănăstirea Petra din Constantinopol,confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395.

În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a susținut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica. Argumentul său a fost adoptat, cu puține excepții, atât de istoriografia internațională, dar mai recent și de unii istorici români.

Alți istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 și o a doua la 17 mai 1395.

Marko Kralevici (sârbă Marko Mrnjavčević, sârbă chirilică: Марко Мрњавчевић) (c. 1335-1395) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371 – 1395, în timp ce, de facto, a condus doar un teritoriu în vestul Macedoniei în jurul orașului Prilep. El mai este cunoscut sub numele de Prințul Marko (sârbă: Краљевић Марко, Kraljević Marko) și Regele Marko (bulgară și macedoneană: Kрaли Марко) în tradiția orală slavă din Europa de Sud, el fiind un personaj important în timpul ocupației otomane din Balcani. Tatăl lui Marko, Regele Vukasin, a fost co-domnitorul sârb împreună cu țarul Stefan Uroș al V-lea, a cărui domnie a fost marcată de slăbirea autorității centrale și dezintegrarea treptată a Imperiului sârb. Vukasin avea mai multe pământuri ca proprietate persoanală în vestul Macedoniei, Kosovo și Metohija. În 1370 sau 1371, el l-a încoronat pe Marko Tânărul rege, acest titlu a făcut să-l succeadă pe tronul sârb pe Uroš care nu avea copii. a murit vitejeşte la Rovine, de partea turcilor.